Pentru ce este cel mai faimos Charles Baudelaire?

Charles Baudelaire este unul dintre cei mai influenți scriitori ai epoca modernistă . A devenit proeminentă în 19thParisul secolului, el este cel mai frecvent asociat cu inventarea conceptului de „flaneur” – rătăcitorul singuratic care cutreiera străzile Parisului modernist în căutarea inspirației artistice. Acest concept a avut o influență profundă asupra artei moderniste, ajutând la deschiderea drumului pentru Realismul francez și Impresionism. Poezia, critica, eseurile și literatura lui Baudelaire au îmbinat interesele sale reciproce Romantism și Realism, pe care le-a împletit într-o serie de subiecte tabu, inclusiv sex, homosexualitate, moarte și dependență. Să aruncăm o privire mai atentă la cele mai faimoase triumfuri literare ale sale.

1. L lui Fanfarlo, 1847

Etienne Carjat, Charles Baudelaire, 1862, imagine prin amabilitatea Christie’s

fanfara, publicat în 1847, a fost un roman dezvăluit pentru tânărul Baudelaire, care nu și-a făcut încă un nume ca gigant literar. Povestea este o relatare fictivă a relației de dragoste a lui Baudelaire cu Jeanne Duval, o actriță și dansatoare născută în Haiti. În roman, alter-ego-ul lui Baudelaire este personajul central Samuel Cramer, care încearcă să ajuteMadame De Cosmelly și-a prețuit soțul departe de o dansatoare erotică pe nume La Fanfarlo. Dar în loc să o ajute pe Cosmelly, Cramer se îndrăgostește de La Fanfarlo însuși.

Două. Florile răului, 1857

Charles Baudelaire, Florile răului, 1857, imagine prin amabilitatea Edition Originale

Cel mai important triumf literar al lui Baudelaire este colecția de poezii intitulată Florile răului, publicat în 1857. Acest volum de poezii a explorat o gamă largă de subiecte, oferind observații neclintite despre 19thviața secolului și găsirea unei frumuseți ciudate în cele mai sumbre situații. Multe dintre poezii aveau un conținut extrem de erotic, cu referiri la homosexualitate și prostituţie. După lansarea publicației, șase dintre cele mai dezgustătoare poezii au fost interzise de curtea franceză, iar Baudelaire a fost acuzat de indecență. Un critic al vremii, care a citit versiunea integrală, a scris: „Niciodată nu a văzut atât de mulți sâni mușcați sau chiar mestecați în atât de puține pagini.

3. Paradisuri artificiale, 1860

Charles Baudelaire, Paradisul artificial, 1860, imagine prin amabilitatea lui Abe Books

Vă place acest articol?

Înscrieți-vă la buletinul nostru informativ săptămânal gratuitA te alatura!Se încarcă...A te alatura!Se încarcă...

Vă rugăm să vă verificați căsuța de e-mail pentru a vă activa abonamentul

Mulțumesc!

În memoriile subversive Paradisuri artificiale, 1860, Baudelaire se bazează experiențele sale cu drogurile și dependența . El scrie cu o claritate uluitoare despre experiențele sale cu vin, hașiș și opiu, descriind transele și halucinațiile de vis pe care le-au provocat. De natură diaristică, cartea evidențiază natura desfrânată, tulburată și violentă a vieții lui Baudelaire. Evidențiind natura „artificială” a presupusului „paradis” produs de droguri, textul lui Baudelaire este un avertisment asupra pericolelor căderii în virajul dependenței. Acest mesaj a devenit și mai tragic când Baudelaire însuși a murit din cauza unei supradoze de droguri în 1867, la doar șapte ani de la lansarea acestei publicații.

Patru. Pictorul vieții moderne, 1863

Edgar Degas, Băutorul de absint, 1867, imagine prin amabilitatea Galeriei Naționale din Victoria, Melbourne

O altă operă iconică a literaturii de la Baudelaire este colecția sa controversată de eseuri Pictorul vieții moderne, publicată pentru prima dată ca o serie de tranșe în revista franceză Le Figaro în 1863. În această colecție de eseuri, Baudelaire a introdus faimosul său concept despre flaneur, un spectator pasionat pentru care mulţimea este elementul său. El i-a îndemnat pe artiștii ai vremii să devină observatori pasivi, inspirându-se nu din natură sau mitologie, ci din lumea urbană densă din jurul lor. Această idee a avut o influență deosebit de profundă asupra impresioniștilor francezi, inclusiv Edgar Degas și Pierre-Auguste Renoir, care a descris adevărata realitate a Parisului modernist văzută dintr-o perspectivă tăcută, observată la distanță.