3 lucruri pe care William Shakespeare le datorează literaturii clasice

Mică latină și mai puțin greacă. Așa a scris Ben Jonson într-un elogiu pentru William Shakespeare . Această evaluare a (lipsei) învățării lui Shakespeare a rămas în mare măsură. Istoria l-a scris deseori pe William Shakespeare ca pe un geniu care, în ciuda unei educații de școală gramatical slabă, a reușit să scrie opere de artă strălucitoare.

Acest lucru nu-i face dreptate lui Shakespeare. Nu, nu era un clasicist erudit ca Jonson. Dar piesele sale oferă dovezi clare că bardul își cunoștea clasicii – în mod intim. Luați orice lucrare și o veți găsi plină de aluzii la oameni ca Plutarh și Ovidiu. Să aruncăm o privire la 3 lucruri pe care William Shakespeare le datorează literaturii clasice.

Cunoașterea literaturii clasice a lui William Shakespeare

Portretul lui Shakespeare de John Taylor , c. 1600, prin National Portrait Gallery, Londra

Cât de multă latină citise William Shakespeare? Suficient. La scoala de gramatica , Shakespeare ar avea o bază bună — suficientă pentru a se descurca. Și chiar dacă nu ar fi citit textele clasice originale, traducerile în engleză erau în circulație la acea vreme.

Oricum au ajuns textele la el, William Shakespeare a fost un cititor pasionat de Vigil, Livy, Plautus și Sappho. Ovidiu a gâdilat în special fantezia lui Shakespeare (primul său poem publicat, Venus și Adonis , s-a bazat pe versiunea lui Ovidiu ). Și a lui Plutarh Vieți a devenit piatra de temelie a istoriilor sale romane, cum ar fi Iulius Cezar și Antonie și Cleopatra.

Portretul lui Ovidiu , c. al XVIII-lea, prin British Museum, Londra

Vă place acest articol?

Înscrieți-vă la buletinul nostru informativ săptămânal gratuitA te alatura!Se încarcă...A te alatura!Se încarcă...

Vă rugăm să vă verificați căsuța de e-mail pentru a vă activa abonamentul

Mulțumesc!

Cunoașterea lui despre lumea antică nu a fost lipsită de gafe. (În mod surprinzător, un ceas sună Iulius Cezar; și Cleopatra joacă un joc de biliard în Antonie și Cleopatra. ) Lăsând deoparte anacronismele, piesele lui Shakespeare se inspiră în mare măsură din poveștile clasice. Contemporanii lui i-au subestimat în mod nedrept învățarea. Poate că au făcut-o pentru că Shakespeare și-a făcut propriile surse. Shakespeare nu citează niciodată un text clasic literal; în schimb, o reinventează, până în punctul în care poate fi de nerecunoscut.

Textele clasice au fost tratate în moduri complexe, ceea ce a făcut aluziile sale mai puțin evidente. De exemplu, Shakespeare a făcut textele mai accesibile. El ar modifica o poveste pentru a fi mai relevantă pentru un public mainstream. Uneori creștea suspansul, așa că s-ar potrivi mai bine scenei.

În cele din urmă, William Shakespeare a făcut mai mult decât contemporanii săi pentru a menține literatura clasică în conștiința populară. Piesele sale au dat o nouă viață poveștilor vechi, ajutând la imortalizarea antichității clasice până astăzi.

1. Mecanicii performează Pyramus și Thisbe

Scenă din Pyramus și Thisbe de Alexander Runciman , c. 1736-85, prin British Museum, Londra

Cu mâinile în jos, hoțul de spectacol înăuntru Visul unei nopți de vară este Nick Bottom cu capul de fund. La punctul culminant al său isteric, iubitul Bottom și Mechanicals nepoliticoși au pus o piesă care se anulează treptat. Piesa respectivă face referire la un mit străvechi, Pyramus și Thisbe . Deși un public elisabetan l-ar putea recunoaște prin Chaucer, cea mai veche copie care a supraviețuit a mitului a venit de la Ovidiu.

În a lui Ovidiu Metamorfoze , Pyramus și Thisbe este o tragedie. Doi tineri îndrăgostiți se îndrăgostesc printr-o crăpătură a zidului care le desparte casele. Deși le este interzis să se căsătorească, plănuiesc să fugă și să se întâlnească sub un dud. Urmează o neînțelegere majoră și (mulțumită unui leu sângeros) Thisbe se înjunghie, crezând că Pyramus este mort. Pyramus urmează exemplul, folosind sabia lui Pyramus. (Sună cunoscut? Shakespeare ar reelabora povestea pentru o piesă puțin cunoscută, Romeo si Julieta. )

Dar în Miezul verii , tragedia devine o comedie. Sub conducerea lui Peter Quince, Mecanicii năuciți abordează piesa pentru nunta lui Tezeu. Afișați de către Bottom care caută lumina reflectoarelor (care vrea să joace fiecare rol), meseriașii fac o șansă ridicola la actorie.

Visul unei nopți de vară la Sir Edwin Henry Landseer , 1857, prin Metropolitan Museum of Art, New York

Produsul final este bufoneria pe scenă. Ei fac aluzii fără sens (Limander nu Leander) și își amestecă replicile. Castingul este, de asemenea, absurd, prezentând degetele lui Tom Snout ca crăpătura de pe perete și Robin Starveling ținând în sus un felinar ca lumina lunii. Este o epavă de performanță – și este hilar.

În mod repetat, Mechanicals sparg iluzia piesei. Thisbe (de jos) le răspunde audienței: Nu, în adevăr, domnule, nu ar trebui. De teamă să nu sperie doamnele, Quince asigură publicul că leul este doar Snug tâmplarul.

Făcând acest lucru, Shakespeare sondează problema aspectului versus realitate. Pe tot parcursul, aceasta este o preocupare centrală a Miezul verii , dar aici tema este dezvoltată în continuare. Jocul-în-un-joc ne zguduie din complezență și atrage atenția asupra faptului că noi înșine am fost cufundați într-o iluzie. Momentan, vraja piesei la care ne-am aflat este suspendată.

În piesa lui William Shakespeare, cea a lui Ovidiu Pyramus și Thisbe este transformat într-o comedie. Dar mai mult decât atât: este folosit ca o oportunitate de a pătrunde în natura realității în sine și ajunge să devină unul dintre cele mai interesante momente ale întregii lucrări.

2. Pastorala și Pădurea Ardenului

Pădurea Ardenului de Albert Pinkham Ryder , c. 1888-97, prin Muzeul Metropolitan de Artă, New York

Având loc în mare parte în Pădurea Arden, Cum iti place este piesa pastorală supremă a lui William Shakespeare. În ea, Shakespeare a revenit la un mod grecesc antic de poezie pastorală .

Scriitori greci antici precum Hesiod și Teocrit au scris poezii bucolice. În aceste texte, mediul rural a reprezentat o Epocă de Aur pierdută . Scriitorii tânjeau cu nostalgie după o perioadă liniștită în Arcadia, când omul era conectat la natură. Textele au subliniat simplitatea, onestitatea și bunătatea sănătoasă a vieții de zi cu zi la țară. Până la Renaștere, mulți au reînviat acest mod pastoral. În lucrările lui Marlowe și Thomas Lodge, Arcadia era acum un Eden înainte de toamnă.

În Cum iti place , Pădurea Arden pare a fi doar acest paradis. De-a lungul timpului, acționează ca o bară pentru curtea coruptă a ducelui Frederick. Lumea de aur oferă libertate tuturor personajelor. Aici, Duke Senior poate scăpa de ghearele fratelui său rău (la fel ca și Orlando). Aici, dezlegată de curtea patriarhală, Rosalind se poate îmbrăca ca Ganimede.

În plus, personajele au o socoteală spirituală în pădure. Ambii răufăcători, când pun piciorul în Arden, au revelații și se pocăiesc de căile lor. În mod miraculos, ei renunță la viețile lor rele și adoptă în schimb o viață simplă în pădure.

Jaques și cerbul rănit de David Lucas , 1830, prin Metropolitan Museum of Art, New York

Lumea verde utopică, păstorii și poveștile de dragoste - nu sunt acestea doar aceleași tropi ale pastoralului, reciclate? Nu chiar. Shakespeare satirizează și genul. La anumite momente, Arden ne avertizează să nu o luăm ca pe o utopie la valoarea nominală.

Există leul care mănâncă oameni. Și pitonul. Amândoi aproape îl ucid pe Oliver, subliniind pericolele de a fi în sălbăticie, departe de confortul civilizației. Nemulțumit Jaques subliniază și asta. La începutul piesei, lordul cinic deplânge moartea lentă a unui cerb. El ne reamintește că cruzimea există și în natură.

În plus, pădurea este locul unde începe o potrivire de dragoste puțin probabilă. Audrey, o nebună de la țară, se căsătorește cu Touchstone, prostul plin de spirit. Construită pe fundații șubrede, această pereche incompatibilă se grăbește într-o căsnicie grăbită bazată în întregime pe poftă. Această poveste de dragoste ticăloasă ne spune puritatea grecilor în natură.

Cum iti place adoptă tradiția pastorală din literatura clasică, dar îi oferă o doză grea de realism. Din nou, Shakespeare critică genul clasic pe care îl moștenește.

3. Aluzii în William Shakespeare’s Mult zgomot pentru nimic

Beatrice și Benedick în Much Ado About Nothing de James Fittler după Francis Wheatley , 1802, prin British Museum, Londra

În Mult zgomot pentru nimic , Benedick și Beatrice sunt blocați într-un război vesel al inteligenței. Ceea ce îi face să se potrivească perfect este modul în care folosesc limbajul inteligent și priceput. Ambele se laudă cu o inteligență ascuțită, iar gimnastica lor verbală depășește orice caracter în afară de celălalt. O parte din ceea ce face jocul lor atât de legendar este că este plin de aluzii la mitologia clasică. Ambele scot cu ușurință referiri la antichitate.

Pentru a lua un exemplu, Benedick dezvăluie despre Beatrice la balul mascat:

Ea l-ar fi făcut pe Hercules să se întoarcă să scuipe, da, și să-i fi despicat bâta pentru a face și focul. Hai, nu vorbi despre ea. O vei găsi infernala Ate în haine bune.

Aici Benedick face aluzie la legenda greacă a lui Omphale. Conform acestui mit, regina Lydiei a forțat Hercule să se îmbrace ca femeie și să toarnă lână în timpul unui an de slujire. Posibil, Benedick se simte la fel de emasculat de spiritul asertiv al lui Beatrice.

Doar o bătaie mai târziu, Benedick o aseamănă pe Beatrice cu infernalul Ate, zeița greacă a discordiei și a răzbunării . Se potrivește: Beatrice își folosește într-adevăr cuvintele pentru a crea necazuri și concurează cu răzbunare cu Benedick pentru a-și răni ego-ul. Aluzii ca acestea apar în timpul certurilor lor. Ambele personaje au capacitatea de a adăuga straturi de semnificație la ceea ce spun și de a face referințe sofisticate. Din această cauză, ei sunt adevărați egali în inteligență și prieteni perfecti de sparring.

În acest articol, am întrezărit doar 3 influențe clasice din piesele lui William Shakespeare. Dar în opera sa, este clar că bardul avea o cunoaștere profundă a literaturii clasice. De fapt, unele dintre aceste aluzii fac cele mai interesante momente ale pieselor sale. Prin reinventarea constantă a textelor, Shakespeare a făcut ca clasicii să fie relevanți pentru un public contemporan, menținând literatura clasică în viață pentru generații.